Corbul şi vulpea

Jupân corbul câştigase
Din negoţul ce-apucase
Un bun chilipir de caş,
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaş.
Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam şterge de p-acasă,
Şi ieşise la primblare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:
„Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumuseţe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene măreţe!
Dar n-are glas; ce păcat!”
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.
Lungi gâtul, căscă ciocul
Şi-ncepu a croncăi.
Caşul căzând, vulpea-aci,
Cântăreţul păţi jocul.
„Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îţi lipseşte;
Şi fă bine de mă crede
Şi-nvaţă, te foloseşte:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc.”